REPATRIERI MEDICALE ÎN PLINĂ PANDEMIE DE COVID 19.

REPATRIERI MEDICALE ÎN PLINĂ PANDEMIE DE COVID 19.

Cu ceva timp în urmă, am decis să mă dedic unui domeniu puțin dezvoltat în România, repatrieri medicale ale românilor de pretutindeni. Ceva nou, un amestec de adrenalină, pasiunea de a zbura și de a-ți ajuta semeni – o lume plină de satisfacții și bucurii.
Știam că, fiind diagnosticat cu Leucemie, expunerea la radiațiile UV sunt total nerecomandate.
Mi-am asumat această decizie deoarece era singura posibilitate de a mai continua lupta în salvarea de vieți, eu nemaiavând voie să fac gărzi în UPU (camera de gardă) sau ambulanță.
De la apariția primelor cazuri de SARS-Cov-2, eu am fost prezent în Europa. Încă nu existau foarte multe informații legate despre acest nou virus. Singurul lucru pe care îl știam, era că eu făceam parte din categoria acelor persoane cu risc crescut de mortalitate în fața acestui virus ucigaș.

Madrid, ultimul zbor

Eram la începutul lunii Martie, când a fost înregistrat primul caz de COVID 19, a unui student. La preluarea pacientului din spitalul Universitar din Fuenlabrada-Madrid, am aflat că acolo era internat cazul de COVID 19.
La întoarcerea în țară a început o întreagă documentare despre modalitatea de transmitere a virusului, categoriile de risc, virulența acestuia precum și despre teama populației de contaminare, de îmbolnăvire și de expunere la complicații.
Eu făceam parte din categoriile de risc și inclusiv de deces în fața acestui virus, fiind bolnav de Leucemie.
Pentru ceva timp, am crezut că repatrierea acestui cetățean român de la Madrid urma să fie ultima mea misiune de acest gen ,neexistând suficiente informații referitoare la această epidemie și urmările ei.
La scurt timp am primit  alte noi solicitări de repatriere din zonele de focar, unde am încercat să temporizez cât mai mult cazurile de repatriere.
BURGAU, contra cronometru – La scurt timp după misiunea din Madrid, am fost contactat de către Consulatul român din München pentru o nouă repatriere medicală de la Spitalul de Recuperare Burgau-Germania a unui cetățean român care suferiseră un infarct miocardic acut și stop cardio-respirator. Acum aveam suficiente informații privind noul virus și modul de transmitere, dar teama de expunere și contaminare a fost foarte mare.
La acel moment nu știam dacă decizia de a continua repatrierile medicale ale cetățenilor români este una bună și dacă  expunerea mea în fața acestui virus nu reprezintă un pericol pentru viața mea.  Cum totul era contratimp și Germania urma să intre în zona galbenă de risc cu multe cazuri confirmate de COVID 19, trebuia să efectuăm repatrierea foarte rapid.
Au urmat primele discuții cu cei de la DSP privind modul de protejare a noastră (a echipajului medical) și a pacientului, începând astfel crearea unor noi proceduri de protecție.
O altă problemă era găsirea persoanelor cu care să formez o echipă. Discuții privind noile proceduri, stabilirea itinerariului pe ore de tranzit în fiecare țară. Cu doar 4 ore până la emiterea ordinului de restricție, am reușit să intrăm cu pacientul în țară. A fost o reușită, iar bucuria a fost pe măsură.
A urmat, apoi, o nouă misiune de repatriere medicală a altui cetățean român care suferiseră un traumatism de bazin prin cădere de la înălțime din Spitalul Universitar Munchen.
Deja stabilisem modalitatea noastră de protecție  precum și pe cea a pacientului, dar urmau alte necunoscute și anume, închiderea zonelor de alimentație din benzinării și creșterea nivelului de protecție împotriva virusului.
Transportul pacienților și tranzitarea cu aceștia prin țări precum Ungaria și Austria a fost o adevărată aventură.
Eram priviți cu teamă la fiecare pas, majoritatea crezând că noi transportam pacienți pozitivi cu COVID 19. Au fost necesare explicații și lămuriri pentru personalul din benzinării, referitoare la faptul că noi nu transportam pacienți pozitivi, si că aceștia erau dublu testați negativ, iar șansele de transmitere a virusului erau zero.

Cu greu am reușit să intrăm în țară, cozile la vamă erau deja destul de mari, se întindeau pe zeci de km. După finalizarea cazului eram bucuroși să anunțăm o altă misiune rezolvată contra cronometru, cu doar 8 ore înainte de intrarea Germaniei în zona roșie a Pandemiei de COVID 19.

Strigătele de ajutor ale românilor din străinătate

Eram deja trecuți de jumătatea lunii Martie, iar strigătele de ajutor ale românilor cu afecțiuni cronice care solicitau repatrierea medicală, ei fiind blocați în zonele roșii ale Europei, erau foarte multe – peste 200 de solicitări. Situația celor aflați în zonele roșii era foarte greu de descris:  „sunt bolnav de cancer, m-au externat, nu pot continua tratamentul, vreau acasă”, “sunt bolnav cu inima, mi-am pierdut locul de muncă, nu îmi mai pot permite să rămân aici, vreau acasă“, copilul meu este operat pe inimă, cei din spital vor să ne externeze, nu știu ce să facem și cum să ajungem acasă“ iar ulterior au venit și strigătele de ajutor ale pacienților care în baza formularului E112 sau a Ordinului 50/2006 au rămăseseră blocați în spitale și doreau să revină acasă.
Mulți dintre ei au cerut sprijin autorităților române, multe dintre ele, din păcate au primit răspuns negativ, iar strigătul lor de ajutor nu mă putea lăsa nepăsător.
Un ajutor nesperat a venit tot din partea comunităților de români din diaspora, dornici de fapte bune, să-i ajute cu cazare, mâncare, etc. pe semeni lor aflați în situații disperate, dar tot aveam destul de multe cazuri de repatriere medicală.
Au fost povești care cu greu se pot descrie în cuvinte însă din fericire, peste 150 de solicitări am reușit să le temporizăm cu ajutorul românilor din diaspora.
Ce facem și cum facem să-i aducem acasă? Acestea erau întrebările mele!. Au început numeroase telefoane la cunoscuți, prieteni sau companii care consideram eu că mă vor putea ajuta. Am fost surprins să primesc o lovitură destul de dură, refuz după refuz.
Răspunsurile erau de genul, să rămână acolo, ei nu mai sunt români, sau de ce să plătesc pentru ei?, ei nu plătesc asigurări în țară, ei au decis să plece.
Cu toate acestea, am reușit să întâlnesc și câteva răspunsuri pozitive din partea unor persoane cu suflet bun care au crezut în noi și în cauza noastră.

Un ajutor nesperat – a venit din partea Ministerului Afacerilor Externe prin Departamentul Consular și Grupul Situațiilor Deosebite care au răspuns prompt la solicitările noastre de sprijin în obținerea autorizațiilor și a aprobărilor de tranzit, simțeam cum prindem aripi, acum aveam un aliat de nădejde și eram siguri că vom putea reuși.

Stabilirea criteriilor de selecție – A fost greu să spui cine rămâne și cine nu și cum să faci rost de bani pentru repatrierea medicală a lor? Erau întrebări la care trebuia să-mi găsesc un răspuns și să găsesc soluții de finanțare si de organizare a transportului.
Evaluarea cazurilor a fost destul de greoaie. Cu toate că erau cazuri destul de grave, nu reușeam să strângem documentele necesare pentru repatrierea medicală, apăreau dificultăți de comunicare cu spitalele din străinătate, mulți nevorbind limba engleză. Mai existau și cazuri în care spitalele ascundeau gravitatea cazului, doar din dorința de a scăpa de pacienți mai repede.

Organizarea repatrierilor – Așa am început să organizăm repatrierile, însă dacă costurile unui zbor de repatriere se ridicau la 12.000-17.000 Euro într-o perioadă normală, în contextul Pandemiei depășeau 20.000 Euro, ajungând chiar până la 24.000 Euro. Sume imense și greu de strâns , dar  cu ajutorul unui alt ONG am reușit să aducem acasă pe câțiva dintre ei, ONG-ul plătind 6 repatrieri medicale aeriene cu o valoare de aproximativ 70.000 Euro.

Dacă inițial obținerea autorizațiilor era cât de cât simplă, cu cât numărul cazurilor creștea, cu atât mai greu erau de obținut avizele și autorizațiile de tranzitare a țărilor. Cele mai grele autorizații de obținut erau din partea Ungariei. Durata pentru obținerea autorizațiilor de repatriere medicală a fost și de 48 de ore, ceea ce făcea uneori să putem rezolva repatrierea după aproximativ 5 zile. Cu toate avizele și delegațiile obținute, problemele la vama cu Ungaria au fost dificile și uneori a fost necesară intervenția Consulatului Român din Ungaria pentru a debloca ambulanța din vamă. Procedurile se schimbau de la o zi la alta,

Pentru a putea organiza o repatriere erau necesare depunerea documentelor, testarea negativă de COVID 19, transmiterea lor către centrul național de urgență, aprobarea repatrierii –  foarte multe formalități care de multe ori se schimbau și era necesară refacerea documentației.
Pentru cel mai simplu caz, minimum de zile pentru obținerea autorizațiilor era de aproximativ 3 zile și am avut situații în care au fost necesare 6 zile.

Zonele Roșii ale Europei – priveam zonele în care aveam solicitări și eram nevoiți să ajungem, totul era de culoarea ROȘIE, nu mai exista nici o solicitare de repatriere medicală din zonele Galbene, dar am reușit să fim prezenți în aceste focare de  COVID 19: Milano, Roma, Livorno, Madrid, Barcelona, Malaga, Göttingen, Munchen, Frankfurt, Viena, Zurich, Village Neuf, Kapikule  Edirne.

Teama și frica, riscul și expunerea în fața virusului – Am avut ocazia să văd și să simt pe propria piele, teama, frica, riscul și expunerea în fața acestui virus ucigaș. Elaborarea protocoalelor de protecție au fost făcute pentru cele mai sumbre scenarii, normele de protecție au fost dure și foarte greu de realizat.
Teama de infectare era mare, frica era și mai mare, dintr-un considerent foarte simplu (orice răceală pentru mine putea fi fatală), riscul de expunere era unul foarte mare, ținând cont că traversam zonele roșii ale pandemiei, și eram prezenți în focarele de COVID 19, numărul infectărilor era din ce în ce mai mare, deja se discuta despre transmitere comunitară. Învingerea temerilor a fost greu de controlat și trebuia să reușesc, să
pot duce la capăt misiunile de repatriere medicală, precum și în lupta cu boala, am spus EU POT, DACĂ NU EU ATUNCI CINE?
Cu aceste cuvinte am reușit să-mi înving temerile și să pot duce la capăt misiunea mea – REAPTRIEREA MEDICALĂ A ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI -.
Eram deja la a patra misiune de repatriere medicală, aveam suficiente cunoștințe privind modul de transmitere și contaminare, procedurile de protecție erau bine știute de întreg echipajul, dar un singur lucru nu-l luasem în calcul!, timpul petrecut în combinezon și portul măștilor FPP 3. Pentru câteva ore era ok portul lor, dar problemele apăreau după o durată mai mare de 10 ore. La acestea se adăuga dificultatea de a opri în benzinării și de a te duce la toaletă, faptul că nu puteai sta decât cu un tricou, fără pulover sau cămașă, după două ore petrecute în combinezon erai deja transpirat, iar respirația era deja foarte greoaie. Era începutul unei alte lupte, una de rezistență cu acceptarea portului de combinezon și de a reuși să respiri prin masca FPP 3, ne îmbărbătam unii pe ceilalți, „Hai că mai e puțin”, ne uitam la ceas, „Hai că mai avem doar 10 de ore de stat în combinezon”, uneori timpul petrecut în combinezoane era de 28-30 de ore.
O altă problemă se punea – „Unde oprim?”, „Cum vom fi priviți?”, „Unde ne ducem la toaletă?” – lucruri greu de rezolvat. La fiecare oprire pentru nevoile fiziologice, trebuia să schimbăm combinezonul. Momentele fără combinezon și fără mască erau cea mai mare fericire, parcă zburam de fericire, că poți respira liber, că simțeai ușoara adiere prin piele, noi fiind deja uzi cu propria transpirație, expunerea riscului de a răci, și de acolo teama că dacă făceam febră, sigur eram catalogați ca suspecți de COVID 19.
Dacă terestru situația era ceva mai bună că aveam și momente în care puteam respira aer curat, aerian era și mai greu, din cauza  combinezonului și mai ales măștilor FPP3. La o altitudine de peste 11.000 metri, respirația era foarte greoaie, nivelul de oxigen în sânge scădea la 82-85%, apăreau treptat amețeli, senzația de sufocare, etc.
Derogarea de la Ordonanțele Militare – o altă mare problemă erau Ordonanțele Militare și procedurile medicale a persoanelor care veneau din zonele roșii.
De multe ori ne-am confruntat cu o avalanșă de refuzuri ale spitalelor din România, care refuzau cazurile venite din zonele roșii, cu toate că erau testați negativ. Motivul principal invocat, lipsa unor proceduri existente pentru cei veniți din zonele roșii care erau testați negativ, procedurile fiind  doar pentru cei cu COVID pozitiv.
O altă problemă era că personalul medical care efectua repatrierea nu era cuprins în nici o normă sau procedură în Ordonanțele Militare, de fiecare dată trebuia obținută o derogare de la ordonanțe atât pentru echipajul medical cât și pentru pacient.
Colaborarea cu CNCCI-DSU, COSU-MS, GSD-DC din cadrul MAE și DSP-urile a fost excepțională, oameni cu sufletul alături de cei suferinzi, cu persoanele vulnerabile (bolnavi) în fața acestui virus.
Bucuria și reușita – a făcut să ne dea putere și să spunem, „Hai că se poate, am mai reușit să aducem acasă încă un român”. Acestea m-au făcut să fiu fericit și că oboseala, eforturile depuse nu au fost în zadar, aveam puterea să merg mai departe, chiar dacă eram expus din ce în ce mai mult la COVID19.
Toate aceste cazuri a făcut să am merg mai departe, iar motto-ul pe tot parcursul carierei mele de medic “TRĂIESC PENTRU A SALVA VIEȚI” a făcut să am puterea de a lupta în rezolvarea a cât mai multe cazuri de repatriere. Bucuria familiei și a lor, de multe ori m-a impresionat până la lacrimi, lacrimi de bucurie și reușită dar și de durere, știind că mulți dintre ei nu mai aveau mult de trăit.

Fiecare caz avea o poveste – cu toate că clipele de bucurie ne făceau să mergem mai departe, depistam și povestea lor, povești tragice, care au lăsat urme adânci în sufletul meu, de multe ori m-am simțit vinovat că nu puteam face mai multe pentru ei, că lupta în fața bolii era de multe ori pierdută. Tragediile care urmau era o altă problemă, majoritatea veneau acasă pentru ultimele zile sau săptămâni de viață. Cu toate că aveau un exemplu în față că “există viață si după cancer”, uneori te priveau cu ură, cu răutate, pentru că ei spuneau „Lupta noastră s-a încheiat, noi vom muri și tu nu”

Rezolvarea tuturor cazurilor – Ne bucurăm și putem spune că ceea ce ne-am propus, am și reușit. Am transformat imposibilul în posibil, am spus întotdeauna “SE POATE”, am trecut peste cele mai grele probleme -obținerea banilor necesari rezolvări cazurilor de repatrierea medicală a românilor de pretutindeni. Toate solicitările au fost rezolvate.
Așa am reușit să aducem acasă 33 de români:
  • Pe cale aeriană am adus acasă 17 români,
  • Pe cale terestră am reușit să aducem acasă 16 români.
Restul de 24 de solicitări au reușit să revină cu propriile mijloace de transport acasă în intervalul 02.06-15.06.2020. care nu au necesitat supraveghere medicală.

Mulțumim – tuturor celor implicați în eforturile depuse în repatrierea românilor, printre care enumerăm:

  1. Ministerul Afacerilor Externe prin Grupul Situațiilor Deosebite și Consulatele Române din Munchen, Stuttgart, Viena, Budapesta, Roma, Milano, Sevilia, Madrid, Barcelona, Sofia, Ankara, Zurich;
  2. Ministerului Sănătății – COSU;
  3. Departamentului Situațiilor de Urgență;
  4. Centrului Național de Situații de Urgență;
  5. DSP-urilor Județene;
  6. Terapia SA;
  7. AVIANCE SRL;
  8. Serviciului de Ambulanță Privat AMBUHELP;
  9. TAROM SA;
  10. TOYO AVIATION;
  11. Serviciilor de Ambulanță Județene din: BISTRIȚA, MUREȘ, CLUJ, BUCUREȘTI-ILFOV, TIMIȘOARA, BACĂU, SUCEAVA, MARAMUREȘ, NEAMȚ.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

livetosavelives.ro

Contribuția dvs. contează!

Ca Asociație non-profit, independentă și privată, suntem susținuți de solidaritatea sponsorilor și donatorilor noștri. Pentru a putea continua lupta în salvarea de vieți, depindem de ajutorul tău.

livetosavelives.ro

Contribuția dvs. contează!

Ca Asociație non-profit, independentă și privată, suntem susținuți de solidaritatea sponsorilor și donatorilor noștri. Pentru a putea continua lupta în salvarea de vieți, depindem de ajutorul tău.