De multe ori, mi-am dorit să scriu o carte despre ce înseamnă salvarea unei vieți și fața nevăzută a salvatorului. Am considerat, însă, că nu este cazul, că nu trebuie să spun eu despre ceea ce fac, ci faptele să vorbească despre mine, din respect pentru oamenii pe care i-am salvat…
Eu și povestea mea
Și, totuși… povestea începe în studenție când un mare profesor ne-a dezvăluit ce înseamnă lupta cu secundele, practic lupta cu moartea! M-a fascinat și m-a impresionat foarte mult, încât am spus: eu trebuie să fac asta! Am simțit atunci că acesta este rolul meu în viață!
Tot atunci am înțeles că nu este suficient doar să știi cum să tratezi o boală, ci trebuie să știi cum să salvezi viața pacientului! Practic, nu este suficient doar să scrii o rețetă sau să faci o intervenție chirurgicală. Pentru a salva viața unui om, este vital să stai de vorba cu el, să-i dai speranța reală în lupta cu boala.
“Speranța este cel mai bun medicament pe care îl cunosc”, spunea atât de frumos și de adevărat Alexandre Dumas. Iar această zicală m-a însoțit și călăuzit pe tot parcursul carierei mele de doctor.

“Nebunul frumos” de pe ambulanță

În cei aproape 20 de ani de practică medicală, pentru mine salvarea de vieți omenești a fost mai presus de orice, de familie, de iubită, de soție… ! Totul se învârtea în jurul unui singur lucru: cum pot face să readuc la viață cât mai mulți oameni! Ani și ani, nu am făcut decât să învăț, să mă perfecționez și, astfel, să pot salva cât mai multe vieți!
Investeam aproape toți bani câștigați în diverse aparaturi, echipamente. Făceam tot felul de studii și lucrări, doream să transform ambulanța pe care lucram într-un mic spital pe roți, era cea mai dotată ambulanță din tară.
Mă bucuram și sărbătoream cu echipajul meu fiecare resuscitare încununată cu succes. Ne rugam la Dumnezeu să reușim de fiecare dată, în cazul fiecărui pacient aflat în stare critică! Iar când moartea își mai lua din păcate tributul, strângeam din dinți și ne ambiționam mai tare! Ne întrebam: unde am greșit, ce nu am făcut, puteam, oare, să-i salvăm viața?!
80% din timp alocam activității mele, familia sau prietena/prietenii erau aproape inexistenți pentru mine! Nimic nu conta mai mult decât această luptă contracronometru cu viața!
Totul are și un preț… ! Am avut multe eșecuri în relații, dezamăgiri, neînțelegeri. În acele momente, nu puteam înțelege unde greșesc?! Dar, de fapt, eu nu aveam timp pentru concedii, pentru week-end-uri sau plimbări. Pierdusem contactul cu realitatea. Trăiam într-o lume doar a mea!
În 2012, după 3 ani de muncă asiduă și multe ore de training împreună cu echipajul meu de pe ambulanță, am finalizat studiul pe resuscitare cu care am reprezentat România și locul meu de muncă la Congresul științific al Consiliului European de Resuscitare, de la Viena. Acolo, am prezentat procentul meu de reușită în resuscitare, de 63,33%! Poate părea o cifră neînsemnată pentru necunoscători, dar pentru specialiști este enorm! Meritul nu este numai al meu, ci al întregului echipaj, ambii oameni minunați: ambulanțier Marin Gheorghe Viorel (MGV) și asistent Vali Tonciu.

Viața din sectorul privat

Ulterior, m-am îndreptat către sectorul privat unde am reușit să dezvolt cel mai mare serviciu privat de ambulanță. Eram împărțit între turele de pe ambulanța de stat, gărzile din UPU și partea privată. Timpul meu liber era egal cu zero, nu mai exista masă, nu mai exista casă, ci doar un loc unde veneam să fac un duș și să îmi schimb hainele.
În 2015, am atins un alt prag. Am reușit să dezvolt o ramură nouă a medicinei, servicii de transfer medical aerian (SAM), iar timpul meu era deja insuficient! Astfel, am fost nevoit să renunț la unul dintre cele mai dragi locuri de muncă, la activitatea din sectorul de stat.
Toată atenția era acum direcționată către noi proiecte, aveam o altă viziune asupra modului de a trata pacientul, priveam altfel nevoile lui. Totodată, realizam cum se distruge sistemul de medicină primară din România, simțeam că trebuie să fac ceva, să iau atitudine! Atunci, a luat naștere un nou proiect, un centru medical ambulatoriu de specialitate, integrat cu serviciul de ambulanță.
Împreună cu un coleg-doctor am reușit, în 2017, să finalizăm un alt proiect ambițios: centrul medical ambulatoriu de specialitate cu unitate spitalicească de internare de zi, integrat cu serviciul de ambulanță.
Reușisem să aducem o lumină în sistem, transferurile aeriene și repatrierile medicale prinseseră contur, dar totul a intrat pe o turnură neașteptată și nu a mai fost decât un pas până la o dezamăgire de proporții: schimbarea de concepție a acționariatului din cadrul companiei!
Am considerat atunci că locul meu nu mai este acolo, așa că nu am mai stat pe gânduri! Am plecat și am dezvoltat propriul meu concept, dedicat repatrierilor medicale și transferurilor medicale aeriene către centrele de excelență din străinătate.

Provocarea cea mare: lupta pentru viața mea!

 Provocările nu s-au oprit aici, dimpotrivă…! La finele anului 2017, am fost cooptat să fac parte, ca medic, din echipa care a însoțit și realizat primul episod “Asia Express”, de la Antena 1. O încercare extrem de grea și o experiență de neuitat! Condițiile vitrege, sistemul medical care lipsea cu desăvârșire, somnul de doar 3-4 ore/noapte din cauza faptului că eram mai mereu pe drum, alimentația precară, mese bazate preponderent pe fructe, condiții de cazare improprii, cu un hotel acceptabil o dată pe săptămână etc. Un tablou aparte, o părticică din viață dură și frumoasă în egală măsură!
La întoarcerea în țară, s-a dezlănțuit potopul…! În urma unui banal control de rutină, a venit șocul vieții: am fost diagnosticat cu o boală cruntă, leucemie mielo-monocitară în formă acută, care urma să-mi schimbe întreaga existență.
Forma a fost extrem de agresivă! La 3 zile de la depistare, ajunsesem la 98% celule canceroase în sânge! Inițial, am refuzat internarea că să iau o ultimă masă de Crăciun cu prietena în familie, eram conștient că era ultima sărbătoare din viața mea!
Totul lua sfârșit pentru mine, tot ce realizasem se năruia, toată munca se ducea pe Apa Sâmbetei, șansele de supraviețuire erau aproape inexistente! Proiectele finanțate cu credite bancare deveneau o amintire. Iar atunci, pe marginea prăpastiei, am luat o altă decizie foarte grea: am sunat la bănci să anunț că sunt în imposibilitatea de a mai plăti ratele aferente. Am spus: luați tot, că eu oricum nu mai am nevoie de nimic! Nu mai aveam nicio speranță, îmi așteptam doar moarea, conștient fiind – ca medic – de toate… !
Prietenii mi-au fost alături, nu și familia mea…! Tatăl meu îmi spunea: ai fost în Asia și te-ai radiat! Nicidecum să-mi ridice moralul! Alte persoane, pe care le consideram apropiate, și-au dat arama pe față! Au născocit tot felul de lucruri despre mine și afecțiunea mea! Imaginația lor mergea departe, ba că mi-am inventat boala ca să scap de datoriile din bancă, ba ca să atrag atenția! Mai mult, spuneau că mă prefac, că recurg la perfuzii simple etc.
În ziua de Crăciun, am început chimioterapia, poate nimic întâmplător… ! Timp de 7 zile înfiorător de grele, am fost conectat 24/24 de ore la perfuzii cu chimioterapeutice, stările erau cumplite, insuportabile uneori! Eram epuizat fizic și psihic, aproape tot timpul dormeam, nici nu reușeam să mănânc mare lucru, cu chiu cu vai mă hidratam!
După o lună de spitalizare și izolare, am revenit acasă cu gândul de a mă bucura la maximum de timpul scurt pe care îl mai aveam de trăit, de puținele zilele rămase. Dar, odată ajuns acasă, am avut parte de un alt șoc: prietena mi-a spus cu nonșalanță că nu mai poate face sex cu un canceros! Eram total distrus, un muribund fără nicio urmă de speranță… ! Cuvintele nu pot descrie starea mea de atunci, eram cu moralul la pământ și cu spectrul morții în fiecare secundă! Ce să mai poți gândi, ce să mai poți face? când un mâine nu mai exista…?!
Atunci mi-a încolțit în minte ideea radicală, SINUCIDEREA – consideram că este un gest măreț, care oprește suferința și poate curma durerea fizică, psihică, sufletească… nu mai exista credință, nu mai exista nimic…!
Pregătisem tot arsenalul de medicamente, stăteam în fața lor și priveam, mă gândeam cum “să operez” ultima mișcarea și… m-am oprit! O rază de lumină a venit spre mine și mi-a șoptit… că bine mai întâi să mă spovedesc, să mor cu inima împăcată, cum face orice creștin! Zis și făcut! Am chemat un prieten preot (părintele Nicolae), un om deosebit, minunat, cum rar mai găsești pe lumea asta!  După discuția cu el, s-a produs revelația! Am ajuns la concluzia că SINUCIDEREA nu este pentru mine! Mi-am zis atunci că eu trebuie să lupt, să înving, așa cum am reușit de atâtea ori! Și am mers mai departe… !

Când viața triumfă… și zâmbește… !

Mi-am zis: eu trebuie să lupt pentru viața mea! Eu am fost acela care am învins moartea de atâtea ori, de ce nu mă pot salva și eu???!!! Totul depinde de mine și trebuie să pot! Eu am să înving cancerul!
Pe tot parcursul bolii, două motto-uri proprii ce m-au însoțit: “eu sunt bine, doar analizele nu sunt bune” și “dacă nu pot reuși eu, atunci cine?!”
Practic, am ajuns la concluzia că incursiunea în Asia și discuțiile cu preoții budiști, precum și simplitatea localnicilor nu au făcut altceva decât să mă pregătească pentru ce avea să urmeze,  pentru lupta cea mare cu boala!
Zarurile nu erau aruncate, se învârteau încă…! Perfida boală însă, nu se dădea dusă! O altă veste mă arunca în abis : după puncția de verificare, boala nu intrase în remisie! Am spus, ok, e doar o bătălie pierdută și nimic mai mult, eu voi câștiga războiul! Cel al vieții asupra morții!
A urmat a doua spitalizare, tratament luat de la zero, alte chinuri, alte coșmaruri, dar eram diferit! Aveam o altă stare de spirit! Pe timpul internării, am fost vesel, mă bucuram de vizitele doamnelor asistente, a doamnei doctor, mă îndrăgostisem de dorința zilnică a dânsei de a lupta împotriva cancerului necruțător!
Atunci a apărut SPERANȚA, acea nălucă strălucitoare, acel porumbel alb care îmi aducea în cioc… o viață nouă! Trebuia să trăiesc, trebuia să lupt, trebuia să înving!
Ca un miracol, norii de risipeau și o persoană dragă îmi apărea și îmi amplifica dorința de a fi cel victorios…. ! Și, după încă o lună de luptă, am primit – în fine –  vestea cea mare: boala intrase în remisie.

Credința și SPERANȚA au învins!

Credința, ambiția și speranța făcuseră posibil totul! Am început să înțeleg atunci mai mult suferința pacienților și lupta lor cu boala!

A venit și a treia internare și un mare semn de întrebare referitor la tratament. Spitalul amânase achiziția de chimioterapeutice destinate secției de Hematologie…. !
Printr-o minune, însă, s-a rezolvat și această problemă!
Am reușit chiar să încep prima ședință de consolidare, eram încărcat pozitiv, spuneam tot timpul: eu pot, eu lupt, eu înving! Dar, lau scurt timp, pierdeam o altă bătălie cu boala. Atunci, am întrebat ce e de făcut?. Doamna doctor a venit cu soluția:  o alta schemă terapeutică cu chimioterapie și transplant. N-am stat pe gânduri, nu aveam timp… am pornit pe noul drum.. !
Prietenii, alarmați, începuseră campanii de strângere de fonduri pentru a pleca și a mă trata afară. Stabiliseră fiecare cu cât se vor implica financiar! Asta, deși eu nu dădeam credit unor astfel de campanii!
Încrederea în doctori și în eforturile lor m-au convins că se poate și aici, în România! Astfel, am renunțat la ideea de a mai pleca afară.
Și a venit momentul celei de a patra internări… ! O altă schemă de chimioterapie, mai agresivă, pentru a putea țintui boala! Pe timpul spitalizării, am primit o altă veste minunată, aveam 3 donatori compatibili 100% cu mine!
Testele de compatibilitate mi-au arătat soarele de pe cer, simțeam deja căldura lui și cum mă mângâia pe față! Totul se petrecea prin geamul camerei mele, eram izolat la domiciliu, dar bucuria și speranța că voi reuși au fost mai presus de toate!  Uitasem de greutățile chimioterapiei, de teama hemoragiilor pe perioada aplaziilor, de hipoxiile prin care trecusem în acele zile, eram încrezător… în viață!
Transplantul era singura posibilitate pentru mine și trebuia făcut cât mai repede, nu se știa cât timp se va putea ține boala în remisie!
După aproximativ 45 de zile, eram apt pentru transplant din punct de vedere al analizelor. Perioadele de refacere a organismului erau foarte grele după fiecare aplazie, iar aplaziile repetate făceau foarte grea refacerea!
A venit și momentul transplantului medular. Un tânăr polonez a acceptat să doneze rapid celule stem pentru mine, a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea, mai presus de toată munca realizată, mai presus de toate proiectele și reușitele mele!
A început pregătirea transplantului, prima ședință de chimioterapie înainte de transplant, era din ce în ce mai greu de suportat totul, de multe ori mă forțam să mănânc, să pot avea resursele necesare în perioada de aplazie post transplant.
Și a venit transplantul, ceva relativ simplu – o perfuzie, dar riscul de respingere și al complicațiilor era unul imens! Totul, însă, s-a terminat cu bine! A urmat una dintre cele mai grele ședințe de chimioterapie, cea de după transplant. Foarte agresivă, care m-a trântit pur și simplu la pat.
Au urmat complicațiile post transplant, mucozita abdominală în care durerile erau cumplite, 7 zile de chin și de morfină, în care parcă substanța nu avea efectul scontat, dureri osoase, dureri musculare și… , în final, marea aplazie – cu scăderea destul de mare a hemoglobinei, nivelul scăzut al trombocitelor, riscul era maxim de a se produce o sângerare, plus hipoxia cerebrală pe care și acum o resimt… !
Deznodământul calvarului, unul perfect: 100% compatibilitate celulară. Aveam numai celule de la donator!
Ca orice boală, însă, a lăsat urme adânci, urme la nivel psihic și la nivel metabolic – un diabet zaharat, devenisem dependent de insulină, regim dietetic dur și – ca o cireașă pe tort – o alta complicație, pancreatită acută. Care a făcut uneori să nu mai pot controla glicemiile cu valorii de peste 500 mg/dl.
După trei luni de la transplant, am fost la control, totul mergea ca la carte, ușor-ușor îmi reveneam, eram foarte bucuros și spuneam: am reușit!
Nu se terminase, însă, lupta! Și nici veștile mai puțin plăcute! Comisia de expertiză medicală care trebuia să-mi prelungească concediul medical mă anunță că trebuie să mă pensionez medical – fără drept de muncă, că nu voi mai putea profesa niciodată. Iar eu am răspuns: ok, atunci renunț la prelungirea concediul medical!
A urmat o altă perioadă dificilă și delicată! Bani nu mai erau, apăruseră tot felul de discuții pe această temă, dar mi-am zis: eu trebuie să continui, eu pot salva vieți,  asta este menirea mea! Dacă Dumnezeu mi-a dat o nouă șansă de a trăi, trebuie să profit de ea și trebuie să continui, la un nivel superior!
Am reluat proiectul lăsat la mezat și, după numai 6 luni de la transplant, am reușit din nou să zbor! La propriu și la figurat…! Am dezvoltat serviciul de repatrieri medicale ale românilor din Diaspora, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe. Astfel, am putut duce la tratament în străinătate mulți români, dar și numeroase repatrieri medicale a românilor din străinătate.

Speranța nu moare, trăiește etern…

Dar nu era totul, eu îmi propusesem mai mult… ! Să salvez mai multe vieți. Așa a luat naștere Asociația „live to save lives”, practic motto-ul vieții mele, de om și de doctor!

Cât timp suntem sănătoși, nu ne gândim la noi sau la boală! Vrem doar să avem, să reușim… în relații, în proiecte, să avem o casă, o familie…. ! Iar când boala vine, rămâne doar speranță! E important, extrem de important să nu uităm de ea!
“Speranța este acea voce care îți șoptește “poți”, atunci când întreaga lume strigă “nu”!
Pentru a salva vieți, trebuie în primul rând să ne schimbăm pe noi, să schimbăm mentalității, să construim noi orizonturi.
Vă aștept cu povești frumoase despre viață, despre speranță… !

#existaviațășidupăcancer